Câteva dintre scrierile mele, publicate în volume de autor, o pasiune relevată de fratele meu, poetul Ion Dumbravă, membru al Uniunii Scriitorilor, care, din păcate, astăzi nu mai este printre noi. Au rămas, însă, urmele lui, nobile și clare.
Când totul era atât de
simplu
privirea
scrutând depărtări
întoarcere
în timp în vremea
când
totul era atât de simplu
orele,
minutele, secundele
nu
se grăbeau nebune
ziua
părea mult mai lungă,
iar
nopțile prea scurte, doar
că
nu realizam că în cea simplitate
ne
lipsea o secundă să prindem
fericirea
ce trecea pe lângă noi
și-n
alergarea noastră, am pierdut
sensul
dreptului la fericire.
Ferestre
E ciudat cum se poate crea
o
punte între două persoane
care
nu s-au întâlnit
nu
și-au vorbit
s-au
privit doar
de
la fereastră. O punte
menită
să apropie,
el
în balcon
seara
sau dimineața
fumând-și
țigara,
ea
curioasă ce vreme
va
fi în următoarele ore,
el
înclinând capul
salutând
politicos. Ea
răspunzând
cu palma lipită
de
fereastră și dacă unul
dintre
ei lipsea, puntea
dintre
cele două ferestre
se
rupea în mii de bucăți
cufundându-se
în
apele tulburi ale absenței.
Cuvinte, tăceri
Cuvinte încremenite
între
tăceri.
Frigul
așternut
ca
un strat de omăt.
Cuvinte
lipsite de sens
rostite
doar cât
să
mențină conversația.
Pe
tine cel de ieri
unde
să te găsesc?
Zadarnică
pare
chemarea,
strigătul,
ar
semăna cu umbra
ce
se izbește
neputincioasă
de ziduri.
Zi
Zi în care de dimineața devreme
pocnește
singurul bec
de
la lustra din cameră,
îți
cade lentila de la ochelarii
de
vedere, dai drumul la apă,
aștepți
să se umple cada, vrei
să
suniîntre timp pe cineva și scapi
telefonul
în apă....
Zi
în care plouă cu ghinioane,
dai
fuga la magazin
să
cumperi făină de mălai
și
o mașină te stropește din cap
până
în picioare, realizezi
că
ți-ai găsit un moment prost
să
ți se facă poftă de mămăliguță
cu
brânză și smântână ce se mânca
în
vremurile bune
la
Lacto-barul din centrul târgului.
Când voi pleca
Când voi pleca
să
nu plângi,
să
nu cauți
să
nu mă chemi,
să
nu mă strigi,
să
nu întrebi, de ce,
să
nu mă urăști
să
nu îmi cauți vini,
să
nu dorești
să
vii unde plec eu
și
dacă m-ai iubit
să
nu mă uiți.
Așteptând
o
îndelungă absență
tremurând
cao umbră
pe
un perete înalt,
gânduri
ce se frământă
mâinile
neștiind
ce
să mai facă își aprind
o
țigară...stare tensionată,
teama
că nici tu nici eu
nu
vom fi ca odinioară
pe
același val, ca doi naufragiați
venind
din lumi diferite
cu
dorința de a se regăsi
măcar
în amintirea
a
ceea ce a fost cândva.
Rugăminte
Mai lasă-mi timp
să-mi
fac curat prin casă,
să-mi
mătur curtea,
să-mi
ud florile,
să-mi
închid ferestrele
să-mi
zăvorăsc ușa
și
dorurile să le-anin
pe
pervaz printre
mușcatele
din fereastră,
mai
lasă-mi o secundă
să
pot privi înapoi
spre
locul în care am râs,
am
iubit și-am cerșit iubire
apoi
asemenea rândunicii
ce-și
părăsește toamna cuibul
să-mi
desfac aripile
și
să zbor
spre
alte neexplorate lumi.
Nostalgică
Frunzele copacilor înfrigurați
vorbesc
în șoaptă nedumerite
de
primăvara care deși
e
aici pare că nu a venit încă
doar
liliacul de la fereastră
cu
florile lui violete
ce
seamănă cu ochii tăi
îmi
amintesc că e primăvară
în
așteptarea copiilor
zgomotoși.
A fetelor tinere
îndrăgostite
de băieți romantici
a
bătrânilor întârziind
la
umbra vreunui copac
cu
gândul întors la copilărie.
Nimic
din ce-a fost
nu
mai e. Despre a fi liberi
și
fericiți vorbim doar la trecut.
Iartă
Iartă-mă pentru seara aceea
când
hotărâtă să fie
ultima
pentru noi
am
plecat.
Iartă
dacă poți
și
zâmbetul acela
scos
din tiparul
indiferenței
simulate
ce
nu știam atunci
că
poate ucide.
Și
dacă m-ai iertat
lasă
măcar umbra
îmbrățișărilor
scrijelită
pe
scoarța cireșului
de
la poartă
și
am să-nțeleg.
Mai stai
Mângâieri ca adierea Zefirului
caldă
și blândă,
cu
degete lungi și subțiri
ce-mi
răsfiră părul
revărsându-se
pe umeri
ca
o cascadă, în timp
ce-mi
deschei nasturii
de
la rochia vaporoasă
în
culori pastelate
căzând
pe podea
ca
o cortină.
Buzele
tale, valuri ce
sărută
malul iar și iar...
Mă
alinți cum vântul
floarea
de cireș,
șoptind
încet: mai stai,
mai
stai o clipă.
Și
rămân.
Depărtări
Seri în care somnul
nu
se lipește de pleoape
privirea
scrutând depărtări.
Golit
de iluzii trupul,
mimează
frumusețea trăirilor.
La
un pas de linia orizontului
de
veghe, amintirile.
Cineva
îți zâmbește
dintr-o
fotografie veche
în
alb-negru cu colțuri
roase,
răsucite de vreme.
Zâmbești
nostalgic,
vorbești
singură și scri
un
poem în singurătate.
Liber
Să-mi crească aripi
să
pot să zbor și să uit
să
ating culorile fine
din
brâul curcubeului
ca
o pasăre liberă
căreia
nu-i pasă
de
ziua de mâine
plonjând
euforic
pe
întinderea albastră...
Dar
zilnic ca un orb
spre
nicăieri cu speranța
că
pe felia mea
de
imaginație voi găsi
o
inflație de inspirație
pentru
un poem potrivit
într-o
lume nepotrivită
cu
aspirațiile
și
temperamentul meu
rebel
și mă frământ
cum
să fac să îmi crească
aripi
să pot liber să zbor.
Eu
Eu n-am plecat
doar
prin alte
ferestre
privesc
răsăritul,sunt
tot
aproape,
închide
ochii
și ascultă
cântecul
din care
am
coborât
pe
pleoapele nevăzute
ale
timpului.
Sunt
eu, cea de ieri,
cea
de azi, mereu
aceeași
imperfectă,
unică
în ,,mea culpa"
bob
de rouă
îndrăgostit
de norul
alb,
perfect
te
aștept la fereastra
dinspre
lume, far aprins
pe
celălalt mal...
dacă
vei trece cândva,
să
vezi că sunt aici
unde
cerul sărută țărmul,
eu,
niciodată n-am plecat.
Clipa prezentă
Infinite tăceri
ajunși
la limita dintre cuvinte, între noi,
tot
mai multe tăceri…
Gândurile,
așchii răzlețe
dar
înțelepțite în timp,
zboară
din trunchiul îmbătrânit,uscat,
împrăștiindu-se…
Stele
căzătoare dorințele,
taine
ascunse în cutia
Pandorei,
inefabile
sentimente,
amintiri…
Vise
alergând mereu
înspre
o altă dimensiune
în
căutarea absolutului,
țintind
la merele de aur
din
copacul prea înalt,
la
care niciodată n-am
ajuns…
Tăcere
infinită.dincolo
de
tăcere,trăiri…
Fericirea,
iubirea, va fi
mereu
acolo,
la
un pas distanță.
Străină
Uneori noaptea
mi
se face teamă,
teamă
de întuneric,
de
umbre, de necunoscut,
teamă
de oameni,
de
mine, de copacul
din
fața ferestrei
că
m-ar putea sufoca
cu
brațele lui ca niște
tentacule,
uneori
înălțându-se
sus de tot
să
nu pot ajunge la
merele
lui de aur…
Plecată
multă vreme
pe
alte meleaguri
soarta
oferindu-mi ceva, dar luându-mi
în
schimb altceva.
Și
uneori acasă, mă simt
străină, stingheră.
Mamei mele
M-am născut dintr-o stea
una
frumoasă, strălucitoare
ivită-ntr-o
zi, pe cărarea
din
palma bătătorită a tatălui meu
iar
Steaua aceea micuță, erai tu,
mama
mea, erai ființa perfectă
pe
care tatăl meu o iubea,
iar
tu, ne iubeai pe toți și cel
mai
tare, îl iubeai pe Dumnezeu.
Senină
și blândă, mereu zâmbitoare,
ne
învățai să alegem din viață
tot
ce-i mai bun, mai curat, mai drept
dar
se pare că dragostea ta n-a reușit
să
semene în mine perfecțiunea ...
Dar
ceea ce-ai semănat cu lacrimi
a
încolțit mai târziu, după ce tu, mamă
ai
plecat. Adesea îmi amintesc de
dorința
ta de-a ne reântâlni
în
ziua aceea la marea de cristal
unde
vom fi împreună o veșnicie.
Comments
Post a Comment